McStyle

Iubirea este ceea ce rămâne într-o relaţie după ce înlăturăm interesul personal.

Cullen Hightower

Iubirea înseamnă a fi doi şi a nu fi decât unul. Un bărbat şi o femeie ce se topesc într-un înger.

Victor Hugo

Iubirea nu este un târg: te iubesc pentru că mă iubeşti. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc.

Liviu Rebreanu

Iubirea... o pasiune, o flacără, purtând în ea, indiferent de este durabilă sau nu, ca şi propria noastră condiţie umană, şi moarte şi viaţă.
G. Menedith

McStyle 

Iubirea este viaţă. Şi dacă îţi lipseşte iubirea, îţi lipseşte viaţa.

Leo Buscaglia

Iubire

Pentru mine esti totul si pentru tine traiesc . Traiesc pentru iubire , traiesc pentru tine si traiesc prin iubirea ta .Esti tot ce pot eu vedea mai pur si mai frumos pe pamantul acesta , chintesenta a frumuseti … in mintea si sufletul meu esti o Arta … cea mai reusita capodopera a naturii.. frumusete , eleganta , bunatate . senzualitate esti o femeie asa cum a dat Dumnezeu.. pura si iubitoare … tu esti gustul minunat al vietii si viata fara tine nu ar avea aceeasi valoare . Totul pana la tine nu e nimic- cu tine toate capata valoare si gust… bunul gust. Mintea ta ma patrunde si da vietii o anume claritate, un anume sens si o anume logica, e cea care ma face sa respect , sufletul tau ma ingenucheaza si ma face mai bun, ma umple de pace si si-mi da bucuria de a trai, imi da iubirea care ma umple si lumineaza placut ca o flacara vie , corpul tau e templul a ceea ce simti si gandesti si formele sale placute , senzuale , finute, delicate sunt ogilnda a ceea ce ste inauntrul tau … tot Univesrul tau interior …esti inger .. arhanghel … serafim … heruvim …. esti femeie … esti TU!

În momentele când iubirea te doare, fiindca ea cere prea mult, elibereaza-te prin alte metode, prin alte cai. Alearga fara tel pe strazi sau prin paduri si risipeste-ti prin fuga obsesia imposibil de realizat. Cheltuieste-ti, în fiecare pas, un sarut din miile pe care ai fi vrut sa le dai si, în progresul oboselii, uita de toate femeile pe care iubirea ta ar fi vrut sa le îmbratiseze. Saruturile sa se desprinda din tine ca petalele dintr-o floare de toamna. Si risipirea acesta sa nu semene unei înfrângeri si niciunei renuntari, ci miile de sarutari sa însenineze viata cu atâtea zâmbete, cu câte tristeti ea a întunecat-o.

Niciodata nu te voi trada de tot, desi te-am tradat si te voi trada la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca sa te suport; Te-am refuzat, ca sa te schimbi; Te-am chemat si n-ai venit, am urlat si nu mi-ai zâmbit, am fost trist si nu m-ai mângâiat. Am plâns si nu mi-ai îndulcit lacrimile. Desert ai fost rugamintilor mele. Ucis-am în gând întâia clipa a vietii si fulgerat-am începuturile tale, seceta în fructe, uscaciune în flori si secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscator îti este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a vazut doar el si nimeni altul; recunoscator pentru acea întâlnire, de nimeni aflata; acea întâlnire nu se uita, ci cu credinta ascunsa în tine rasuna în tacere, înverzeste pustiuri, îndulceste lacrimi si însenineaza singuratati. Îti jur ca niciodata nu vei cunoaste marea mea tradare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tau, ca nu ma voi desparti niciodata de tine.

În iubire ne gustam, ne savuram pe noi însine, ne încântam cu voluptatile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensa si mai pofunda cu cât distanta de persoana iubita este mai mare.

A iubi este insasi legea vietii. Este una dintre cele mai sublime actiuni pe care o poate realiza o fiinta umana. Iubirea poate sa insoteasca toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Daca invatam plini de iubire (cu pasiune) vom memora si vom intelege mult mai usor. Daca ascultam cu iubire, vom auzi mai multe si mult mai bine. Daca vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor capata o forta neinchipuit de mare. Daca vom adormi cu dragostea in suflet, somnul nostru va fi odihnitor si profund ca al unui copil. Daca vom gandi atunci cand suntem plini de iubire, gandurile noastre vor capata profunzime si stralucire. Gandurile care se cladesc prin iubire vor fi mai luminoase decat razele soarelui si mai patrunzatoare decat sagetile lui Arjuna.
Toate acestea si multe altele apara atunci cand iubirea este prezenta in fiinta noastra.
A iubi inseamna a trai viata celuilalt. Sa uiti de tine si sa te daruiesti cu totul celuilalt fara a astepta vreodata ceva in schimb, aceasta este adevarata iubire care te inalta si te purifica de tot ce e murdar in lumea aceasta.
Dumnezeu este iubire. Cand facem loc iubirii in sufletul nostru, practci ii facem loc lui Dumnezeu insusi. Pentru ca iubirea sa poate intra in noi, egoul trebuie sa plece. Daca intra egoul, iubirea pleaca. Daca pleaca egoul, intra iubirea. Un om egoist nu va putea sa iubeasca. Egoul si iubirea se exclud reciproc, tot asa cum finitul nu poate sa se compare cu infinitul, tot asa cum intunericul nu poate fi acolo unde este lumina.
Cei mai multi se plang ca nu sunt iubiti. Multi imi spun: "L-am iubit din toata inima, iar el nu mi-a raspuns niciodata iubirii". Dar daca l-ai iubit cu adevarat, de ce suferi ca el nu te-a iubit? Nu stiti oare ca iubirea adevarata nu asteapta NICIODATA, dar absolut niciodata, NIMIC in schimb. Ea este fericita ca se poate manifesta, ca se poate darui. Atat timp cat suferiti din cauza iubirii inseamna ca inca nu ati cunoscut iubirea adevarat.
Daca Dumnezeu ar conditiona iubirea Sa de dragostea noastra pentru El, am sucomba cu totii intr-o clipa.
Iubirea inseamna daruirre totala, inseamna uitare de sine. Si, asa cum se intampla in lumea spirituala, plina de paradoxuri,. abia atunci cand vom uita de sine vom incepe sa ne reamintim de SINE.
Atat timp cat tu ceri ceva in schimbul iubirii tale, inseamna ca nu ti-ai depasit egoul. Cum poate sa incapa nelimitatul in ceva limitat? Atata timp cat suntem egotici, iubirea noastra nu este iubire. Este altceva ce seamna cu iubirea, dar nu este iubire. Poate fi atractie sexuala, poate fi mila, poate fi respect, poate fi nevoia de a proteja sau de a fi protejat, dar nu este iubire. Pe toate acestea, noi le numim iubire, dar ele nu sunt altceva decat reflexe limitate ale iubirii nelimitate.
Sa invatam sa iubim cu adevarat, fara a cere vreodata ceva in schimbul iubirii noastre. Ba din potriva, sa ne bucuram ca ni se permite sa manifestam iubirea. Par nebunesti aceste cuvinte astazi cand o asemenea iubire este aproape de negasit. N-o mai intalnim nici in filme (nici macar in filmele de desene animate). Dar atata timp cat cineva o mai pomeneste si isi doreste din toata inima sa o manifeste, mai exista o speranta ca ea sa renasca. Iubiti-va din toata inima pe voi insiva si nu va fie rusine de aceasta iubire. Foarte multi oameni se urasc pe ei insisi, de cele mai multe ori fara un motiv real, doar din plictiseala sau o ignoranta crasa. Iubiti-va asa cum sunteti daca doriti sa va transformati. Nu asteptati sa va transformati pentru a ajunge sa va iubiti, pentru ca nimic nu poate fi transformat in bine, in lipsa iubirii.
"Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti", dar cum sa-ti iubesti aproapele cand tu nu te iubesti pe tine insuti?
Asa cum te ingrijesti de propria ta viata, ingrijeste-te de viata tuturor si atunci viata ta va capata o dimensiune sublima.
Multi sunt de acord ca iubirea adevarata e minunata si ma intreaba cum sa ajunga la ea. Ea este deja in voi, nu exista nici o reteta magica a iubirii pure. Daruirea de sine, sacrificiul total, rugaciunea si Gratia Divina te vor conduce cu siguranta acolo unde doresti, dar trebuie sa doresti asta din toata inima ta, din tot cugetul tau si din tot sufletul tau.


                                                                           Iubirea este o stare în care fericirea altei persoane este esenţială pentru a ta.



                                                                                                                       Robert Heinlein

"Nu mă îndoiesc că cea mai mare parte dintre cei care vor citi această lucrare o vor privi ca pe rodul unei minţi exaltate sau ca rezultat al unei imaginaţii înfierbântate. Vă asigur însă cu toată sinceritatea că tot ceea ce voi înfăţişa mi-a fost revelat în mod special şi am privit limpede şi distinct cu proprii mei ochi, găsindu-mă în stare de absolută luciditate. I-a fost pe plac lui Dumnezeu să mi se arate şi să mă trimită în lume pentru a propovădui Noua Biserică despre care se vorbeşte în Apocalipsă. De aceea, Dumnezeu a avut bunăvoinţa să arunce lumină în adâncul sufletului meu şi să-mi întărească puterea de înţelegere a spiritului, dăruindu-mi, timp de douăzeci şi cinci de ani din trecerea mea prin această lume, harul comunicării cu îngerii şi o cunoaştere deplină a tot ceea ce se petrece în sfera în care ei sălăşluiesc.
Mi s-a arătat un înger, îndreptându-se spre mine dinspre Răsărit, sunând dintr-o trâmbiţă către Miazăzi, Apus şi Miazănoapte. Era pe jumătate acoperit cu o eşarfă ale cărei falduri fluturau cu graţie, lăsând să se întrezărească un veşmânt împodobit cu safire şi cu rubine, a cărui strălucire nu poate fi descrisă. Îngerul părea mai degrabă să păşească prin aer decât să zboare. Coborând astfel uşor pe pământ şi dându-şi seama de prezenţa mea, veni spre mine. Eu mă găseam într-o stare de extaz. Venindu-mi puţin în fire, după primul moment de uluială, i-am spus:

- Ce înseamnă glasul puternic al trâmbiţei, pe care l-am auzit acum câteva clipe? Şi cum ai plutit atât de uşor pe deasupra tărâmurilor văzduhului? Ce cale nouă şi necunoscută ai deschis pentru a ajunge până la mine?

Îngerul mi-a răspuns:
- Am fost trimis pentru a aduna pe acest munte pe toţi înţelepţii lumii creştine (mai trebuie să spun că mă aflam pe o colină înclinată către Miazăzi când am avut această viziune). Vin, adăugă îngerul, ca să-i adun aici şi să-i întreb ce gândesc despre bunurile cereşti şi despre fericirea veşnică. Motivul trimiterii mele aici a fost faptul că vreo câţiva locuitori ai lumii voastre, fiind primiţi printre noi, ne-au asigurat că nu există pe pământ nici un om care să fi reuşit să-şi formeze o idee justă despre plăcerile de care ne bucurăm noi. Plină de uimire, întreaga împărăţie cerească mi-a spus: „Coboară la sălaşele muritorilor, pune-le întrebări, dă-le învăţătură! Şi deschide-le ochii, dacă este adevărat că sunt atât de neştiutori cu privire la soarta care îi aşteaptă după ce îşi vor sfârşi viaţa trupească.

Aşteaptă, îmi mai spuse îngerul, aşteaptă şi îi vei vedea pe toţi venind aici în număr mare. Braţul a cărui putere nu o cunoşti, aşa cum nu o cunoaştem nici noi, va clădi pentru ei un adăpost potrivit să-i primească.
O jumătate de oră după aceea, am văzut sosind mai multe cete dinspre Răsărit, Miazănoapte şi Miazăzi. Sunând din trâmbiţă, îngerul îndruma fiecare ceată către locul care îi era destinat. Aceste cete mi s-au părut a fi în număr de şase, după ele urmând o a şaptea ceată, pe care strălucirea Răsăritului, unde era aşezată, mă împiedicase să o văd de la început. După ce îngerul le-a explicat motivul pentru care au fost adunate, diferitele cohorte s-au apropiat şi, punându-şi laolaltă ideile lor despre bucuriile Paradisului, şi-au exprimat, pe rând, părerile.

Cea dintâi ceată, venită dinspre Miazănoapte, îmi mărturisi că această bucurie de nespus nu era altceva decât plăcerea neîntreruptă a unei fericiri fără margini, care priveşte deopotrivă simţurile şi spiritul; că această bucurie ar putea fi denumită clipa pătrunderii în sfera cerească.

Cea de-a doua ceată, venită dinspre Miazănoapte, mi-a spus că fericirea se întemeiază pe farmecele obştii îngereşti care locuieşte în aceste ţinuturi cereşti; că aici fiecare, după bunul său plac, stă de vorbă, se sfătuieşte şi află ceea ce nu ştiuse şi că, în sfârşit, aici sufletul petrece în veşnicie, fără să-şi dea seama, în mijlocul desfătărilor, al încântărilor şi al plăcerilor.

A treia ceată, care era una dintre primele venite dinspre Apus, susţinea dimpotrivă că bucuria cerească nu este şi nu poate fi altceva decât o reluare a serbărilor şi a banchetelor în compania lui Avraam, Isaac şi Iacob, că aici se găsesc întinse mese încărcate cu bucatele cele mai delicioase, coşuri pline cu vinurile cele mai alese; că aceste gustări sunt urmate de dansuri în care se prind mii de fecioare care-i încântă pe comeseni prin graţia mişcărilor şi prin frumuseţea melodioasă a cântărilor; în sfârşit, că de seara şi până dimineaţa se reîmprospătează mereu asemenea episoade voioase, iar nesfârşirea veşniciei trece fără să găseşti un moment de plictiseală.

A patra ceată, care de fapt era cea de-a doua cohortă venită din aceeaşi latură, mi-a dat următoarele lămuriri:
- Am discutat adesea între noi despre bucuriile Paradisului şi, după ce ne-am oprit pe rând la mai multe păreri, iat-o pe cea care ni se pare cea mai bună. Noi ne închipuim Paradisul ca pe o grădină a desfătărilor, în care natura şi-a dăruit toate bogăţiile, generozitatea şi frumuseţea. Suntem de părere că în mijlocul acestei frumoase grădini se află ceea ce se cheamă arborele vieţii, cu roade de un gust încântător, care sunt hrana îngerilor şi a preafericiţilor. Aceste fructe sunt astfel alcătuite încât cei care au fericirea să le guste pot să renască după cum doresc, bucurându-se astfel de plăcerile oricărei vârste.

A cincea cohortă, care era prima din latura dinspre Miazăzi, nu cunoştea o fericire mai mare decât aceea de a domni, de a stăpâni cele mai mari comori, de a avea tronuri, împărăţii şi, drept miniştri şi supuşi, îngeri; căci, adăugau ei, oare nu aceste lucruri le observăm şi în descrierea Ierusalimului ceresc? Slava şi strălucirea Ierusalimului ceresc nu se văd oare în priveliştea nemaipomenită a măreţiei şi strălucirii sale? Nu ni se spune oare că zidurile îi sunt din rubine, turnurile din diamante, porţile din smaralde, iar câmpurile de aur? Că această cetate este pavată cu pietre preţioase? Toate acestea ne îndreptăţesc să credem că a ne bucura de atâtea bunuri, a poseda atâtea bogăţii reprezintă partea supremă din fericirea care ne este făgăduită.

A şasea ceată, care făcea parte şi ea din cohorta de la Miazăzi, a strigat atunci că nimeni nu are dreptate, căci nu poate exista o fericire mai desăvârşită decât aceea de a-L slăvi pe Dumnezeu, de a-L preamări în veşnicie, de a face ca bolţile cereşti să răsune de cântări înălţate spre lauda Lui, de a-ţi uni imnurile de slavă cu ale îngerilor care veghează alături de tronul Lui, de a-ţi înălţa mereu sufletul către El, de a-i adresa cu încredere rugăciuni şi de a-i mulţumi veşnic pentru binefacerile Sale. Unii din această ceată au mai adăugat la cele spuse şi măreţia slujbelor care însoţesc aici proslăvirea lui Dumnezeu, cum ar fi numeroasele categorii de sfinţi părinţi şi de fecioare care preced sau urmează mulţimea preafericiţilor, pentru a le trezi râvna şi a le susţine ardoarea.

A şaptea legiune, care părea să vină din latura dinspre Răsărit şi pe care la început am zărit-o cu greu din cauza strălucirii care o învăluia, era o ceată de îngeri din neamul aceluia care mă întâmpinase. Deoarece li se vorbise despre părerile greşite pe care le avem cu privire la fericirea şi la soarta noastră în lumea de dincolo, vroiau să se convingă. Unul dintre aceşti îngeri îi spuse aceluia care mă întâmpinase:
- Întrucât toţi aceşti aşa-zişi înţelepţi judecă fericirea rezervată aleşilor prin mijlocirea ideilor lor vane şi himerice, să le alcătuim un cer potrivit cu părerile lor şi să vedem dacă saţietatea nu-i va duce la dezgust şi dacă nu se vor lepăda de o bucurie pe care o socotesc atât de savuroasă şi de desăvârşită."
La aceste cuvinte, unul dintre îngeri a luat-o înainte, fiind urmat de cei care afirmaseră că bucuriile paradisului constau în deliciile convorbirilor îngereşti. Îngerul i-a îndrumat către un loc înclinat spre latura dinspre Miazănoapte, unde se afla o adunare de mai multe persoane care gândiseră pe pământ ca aşa-zişii înţelepţi. Acest spaţiu era împărţit în mai mult de cincizeci de încăperi care aveau fiecare propria ei menire. În fiecare încăpere se flecărea despre ceva. Într-una se pălăvrăgea despre politică, despre interesele principilor şi ale monarhiilor, despre soarta naţiunilor, despre forma lor de guvernare, despre slăbiciunea sau forţa lor. În altă încăpere se dezbăteau subiecte mai plăcute, se discuta despre distracţii, despre farmecele sexului frumos şi, când găsea prilejul, fiecare îşi împodobea discursul cu relatarea vreunei aventuri interesante.

În altă parte, filozofia îşi recita morala, dialectica îşi înşira argumentele, chiar şi teologul îşi prezenta după plac sofismele într-o avalanşă de cuvinte, pentru a prelungi cât mai mult controversa. Am avut plăcerea să străbat toate aceste încăperi şi să-l ascult pe fiecare deliberând în largul său. Am mai observat că, după ce a dezbătut îndeajuns, fiecare era foarte grăbit să părăsească încăperea şi să schimbe subiectul discuţiei. Aproape de ieşire am văzut chipuri pe care era zugrăvită amărăciunea, tristeţea şi plictiseala.
- Ce aveţi? i-am întrebat. Până şi în acest spaţiu ceresc sunt cunoscute durerea şi suferinţa, ca şi în lumea noastră?
- Vai, mi-au răspuns aceştia, am crezut că fericirea s-ar fi putut găsi aici, că s-ar fi putut statornici pentru veşnicie încântările oferite de o bună companie! Suntem aici doar de trei zile şi cu greu mai putem înţelege ce ni se spune, până într-atât ne-am dezgustat de monotonia acestor nesfârşite conversaţii. Cea mai mare nenorocire este însă că poarta încăperii în care ne aflăm nu se mai deschide după voinţa noastră şi că această idee apăsătoare ne chinuie mereu, ţinându-ne neîncetat în faţa ochilor durata suferinţelor noastre şi veşnicia plictiselii care ne aşteaptă.
Atunci, îngerul care îi conducea le-a spus :
- V-aţi dat seama că starea în care aţi dorit atâta să vă aflaţi este de fapt mormântul fericirii voastre.
- Care este atunci acea fericire pe care nu o cunoaştem? întrebară aceştia.
- Adevărata fericire, continuă îngerul, este aceea de a săvârşi binele de care să se bucure ceilalţi, iar această preţioasă bucurie se hrăneşte din iubire şi se păstrează cu ajutorul înţelepciunii. Îngerii cunosc şi ei, ca şi voi, plăceri ale clipei, dar sufletul şi viaţa omului fericit pe care îl doriţi constau în ceea ce v-am spus adineauri.
La aceste cuvinte, poarta s-a deschis şi nu a mai rămas nimeni în acea încăpere.

Adresându-se apoi celor care credeau că fericirea supremă constă în banchete, îngerul i-a condus către un câmp umbrit într-un chip minunat şi împărţit în două laturi, fiecare dintre ele mărginită de cincisprezece mese umplute din belşug. Cuprinşi de mirare, oamenii au început să pună fel de fel de întrebări. Îngerul i-a lămurit că, întocmai cum îşi imaginaseră ei, prima masă era pentru Avraam, a doua pentru Isaac, a treia pentru Iacob şi aşa mai departe, pentru Sara, Rebeca, Lea, Raşela, într-un cuvânt, pentru fiinţele predestinate, de la primii Patriarhi şi până la Apostoli.

Noii veniţi au fost poftiţi să ia loc şi fiecare comesean nu mai contenea să-şi arate uimirea. După ce masa s-a sfârşit, au venit fecioarele care să însufleţească sărbătoarea: au urmat felurite cântări, dansuri, spectacole şi jocuri. Ziua nu apucase să se termine, că au şi fost poftiţi la ospăţul de a doua zi, cu singura deosebire că trebuiau să treacă pe rând de la o masă la alta şi tot aşa în veşnicie. Voind să le preîntâmpine dezamăgirea, îngerul i-a chemat şi le-a spus:
- Cerul a îngăduit priveliştea pe care o vedeţi pentru a vă ajuta să vă îndreptaţi şi a vă face să vă schimbaţi ideile pline de deşertăciune. Cei pe care îi luaţi drept patriarhi nu sunt decât nişte oameni neciopliţi şi ignoranţi ca şi voi, care au avut aceeaşi părere despre bucuriile Paradisului. Urmaţi-mă în prima încăpere şi veţi fi martorii căinţei celor mai mulţi dintre cei care stăteau la masă alături de voi.
Aceştia l-au urmat pe înger şi nu au văzut decât nişte oameni disperaţi şi îngroziţi de greşeala lor, care au profitat de prima clipă de libertate pentru a scăpa dintr-un loc în care nimic nu mai era în stare să-i reţină.
- Aflaţi aşadar, le mai spuse îngerul îndepărtându-se, că avem în Cer tot ceea ce aveţi şi voi pe pământ, că plăcerile simţurilor pot fi satisfăcute în mii şi mii de feluri, dar mai aflaţi şi că inima mai are şi alte corzi, a căror întrebuinţare nu este cunoscută decât în aceste locuri cereşti şi că în funcţionarea acestor noi mecanisme plăcerea nu numai că nu se stinge prin împlinirea ei, dar mai şi sporeşte în aşa fel încât nu se sfârşeşte niciodată, la fel cum timpul nu se sfârşeşte în curgerea lui. Bucuria aceasta îşi are principiul într-o tensiune lăuntrică inerentă voinţei omului, iar acest principiu izvorăşte din puterea iubirii marelui Creator al tuturor lucrurilor. Tot ceea ce descurajează spiritul omului pe pământ se pierde, se risipeşte şi dispare în această iubire.

Au urmat apoi cei care au considerat că binele suprem se află în bogăţii, împărăţii şi tronuri.
- Urmaţi-mă, le-a spus îngerul, şi veniţi să vă bucuraţi de ceea ce aţi dorit!
După ce i-a ajutat să treacă printr-un portic împodobit cu coloane şi piramide de un bun-gust desăvârşit, în faţa ochilor li s-a deschis priveliştea unor palate somptuoase. După ce şi-au săturat privirile de contemplarea măreţiei acelor palate, îngerul le-a spus:
- Pregătiţi-vă, deoarece primii dintre voi veţi deveni regi pentru a porunci şi a guverna, pe când ceilalţi, până la cei mai neînsemnaţi dintre voi, veţi primi conducerea unor principate.
Abia a încetat îngerul să vorbească, şi lângă fiecare coloană s-au înălţat tronuri acoperite cu baldachine magnifice sub care se aflau mese de aur masiv pe care erau aşezate spada, sceptrul şi coroana. În faţa acestor tronuri se vedeau estrade împodobite şi ele în fel şi chip, ridicate la trei coţi deasupra pământului, pe treptele cărora erau aşezate toate însemnele demnităţilor şi ale onorurilor, toate însemnele cavalereşti pe care deşertăciunea omului le-a inventat pe pământ ca să-l ajute să-şi uite nimicnicia şi să-i hrănească orgoliul.
- Veniţi şi aşezaţi-vă! le-a strigat îngerul. Pe tronurile care vă aşteaptă, fiecare dintre voi să-şi amintească cine a fost pentru a se gândi acum cine ar trebui să fie.
La aceste cuvinte ale îngerului, fiecare s-a aşezat pe locul care îi era destinat.
Am văzut atunci cum în faţa lor s-a înălţat un fum gros. Îngerul m-a lămurit că acel fum a urcat anume din Infern, ca să-i ameţească şi mai mult, sporindu-le închipuirea şi delirul, în acelaşi timp, Cerul părea să se deschidă deasupra capului lor, pentru a lăsa o poartă de trecere legiunilor de îngeri care s-au împărţit în miniştri şi în curteni, împărţindu-şi între ei toate demnităţile de la o curte princiară puternică, strălucitoare şi redutabilă. Şi în aceste ranguri supreme plictiseala nu a întârziat să urmeze împlinirii dorinţelor şi, scârbiţi ca şi ceilalţi de uniformitatea unui astfel de trai, oamenii şi-au dat seama că această bucurie himerică nu putea să le umple golul din inimă.

Nu s-au scurs nici măcar trei ore, şi cerul s-a deschis a doua oară şi alţi îngeri s-au înfăţişat înaintea lor.
- O, smintiţilor! le-au spus îngerii, ce faceţi? Întoarceţi-vă din greşeala voastră, nu vedeţi că nebunia voastră se preschimbă în zăpăceală şi în ruşine şi că printre nişte fantome, printre nişte simulacre de mărire, veneraţi în zadar idolul înşelător care zămisleşte pentru voi măgulirea mulţimii, care vă va dezamăgi? Haideţi, luminaţi-vă, deveniţi mai înţelepţi! Amintiţi-vă că cel ce clădeşte pe temelia orgoliului se va prăbuşi întotdeauna, căci nu există împărăţie plăcută lui Dumnezeu în afară de aceea a înţelepciunii şi nici alt triumf, altă glorie decât de a păstra înţelepciunea în inimă. Şi noi avem aici diferite trepte în ierarhiile noastre, cum aveţi şi voi pe pământ diferite ranguri, însă noi ne supunem cu toţi deopotrivă pentru alcătuirea unei ordini juste şi pentru păstrarea armoniei divine. Providenţa toarnă în inimile pe care şi le alege însuşirile potrivite pentru rangul pe care îl desemnează fiecăreia. La aceste cuvinte, tot fastul a dispărut, tronurile s-au năruit, norul care le hrănea nebunia s-a risipit, iar spiritul lor a fost vindecat.

Îngerul s-a întors apoi la cei care îşi închipuiseră că pot găsi fericirea într-o linişte, într-o tihnă neîntreruptă, în bucuria împăcată a lucrurilor celor mai curate ale unei naturi desăvârşite.
-Veniţi cu mine, le spuse îngerul, şi căutaţi în cerul pe care vi l-aţi imaginat fericirea care, în gândul vostru, ar trebui să vă fie de ajuns!
După ce au străbătut câteva câmpii încântătoare, una mai deosebită decât cealaltă, presărate cu crânguri de mirt şi de măslin, cu livezi fermecătoare sau cu grădini de flori a căror smălţuire de culori şi miresme mângâia deopotrivă ochii şi simţul mirosului, au ajuns până la urmă într-un loc în care se adunaseră un mare număr de persoane de ambele sexe şi de toate vârstele.
Tolăniţi alene pe iarba abia încolţită, oamenii culegeau trandafiri din tufişurile umbroase, ca să-şi împletească ghirlande cu care îşi împodobeau frunţile. Bătrânii împleteau din trandafiri brăţări pentru tinerele fete care, la rândul lor, le dăruiau acestora cununi de flori. Mamele îşi împodobeau copiii cu centuri de flori, iar fecioarele, la vârsta când doresc să fie atrăgătoare, născoceau mii de podoabe pentru a-şi spori frumuseţea. Alţii savurau gustul fructelor care îi ispitiseră sau storceau în cupe de agată şi de porfir mustul strugurilor pe care îi copsese soarele. Alţii, în sfârşit, sub ceardacuri de iederă şi de caprifoi, sporovăiau, se zbenguiau sau îşi stârneau fantezia pentru a născoci jocuri noi, pe când în jurul lor dansau tineri şi copii, cântând imnuri de fericire, de mulţumire şi de desfătare.

Lăsându-le mai întâi nou-veniţilor răgazul să contemple şi să admire ceea ce vedeau, îngerul îi îndemnă apoi să înainteze. După ce i-a făcut să străbată alte tărâmuri la fel de plăcute, i-a purtat spre un colţ în care rămurişul umbros al lămâilor, tamarinilor şi portocalilor, vestindu-le clipe mai plăcute, păreau să le făgăduiască privelişti încă şi mai zâmbitoare decât cele de care tocmai se bucuraseră. Susurul izvoarelor, clocotul cascadelor, murmurul apelor le ascundeau încă suspinele şi hohotele de plâns care îi năpădeau. Cât de mare le-a fost însă surpriza de a vedea în cele din urmă lacrimile răspândindu-se într-un loc în care ei nu văzuseră decât extaz, încântare şi beţie a simţurilor şi pe care îl crezuseră ocolit de amărăciune şi de tristeţe.

- Ce se petrece cu voi, îi întrebară nou-veniţii pe cei din grupul întristat, cărora nimic nu putea să le potolească durerea, până şi în ţinutul acesta fermecat al fericirii aţi întâlnit suferinţa?
- Vai, răspunseră aceştia, cât de mare este tristeţea noastră şi cât de îndreptăţite părerile de rău! Ca şi voi, am crezut că desfătările pe care le-am descoperit în aceste locuri ne-ar fi de ajuns. Suntem de şapte zile aici şi bucuriile care ne-au fost date nu ne mai mulţumesc deloc. Ceea ce ne-a plăcut în primele clipe acum ne plictiseşte şi ne oboseşte. Obişnuinţa a denaturat toate plăcerile şi farmecul acestor grădini magnifice. Fructele lor ni se par serbede şi fără gust, florile lipsite de frumuseţe, de strălucire şi de mireasmă. Am încercat să fugim din aceste locuri care au ajuns să ni se pară groaznice, am rătăcit din colţ în colţ fără să putem afla o cale de scăpare. Ne-am satisfăcut şi ne-am împlinit toate dorinţele, ne-am istovit toate simţurile, nu ne-a mai rămas decât obsesia obositoare a unei plictiseli veşnice. Aceasta este, dacă tot ne întrebaţi, cauza suspinelor, a tristeţii şi a lacrimilor noastre.
- Cunosc intrarea şi ieşirea din cerul vostru, le spuse îngerul, şi vă voi reda libertatea. Să nu uitaţi însă că singura plăcere adevărată este cea pe care sufletul o transmite către simţuri şi că plăcerea în care voi aţi crezut că veţi găsi Binele suprem trece prin simţurile voastre pentru a ajunge la suflet. Să căutaţi de acum încolo această plăcere într-o iubire întemeiată pe principiul său adevărat şi îndrumată de înţelepciune. Ca şi voi, noi, îngerii, avem aceeaşi plăcere, dar fără să obosim, fără să ne plictisim de fericirea noastră, fiindcă ea se hrăneşte şi se reînnoieşte fără încetare în sufletul nostru, aprinzându-se de la făclia înţelepciunii şi a iubirii.

Părăsindu-i pe aceşti oameni, îngerul s-a apropiat de cei care credeau că bucuriile cereşti constau în admirarea celor sfinte şi în preamărirea exterioară a Divinităţii.
- Urmaţi-mă, le spuse îngerul şi i-a îndrumat spre o cetate în mijlocul căreia se afla un templu şi în care toate casele erau locuri consacrate rugăciunii şi adorării Fiinţei supreme. Acolo au găsit o mare îmbulzeală de persoane de toate naţiile şi un număr enorm de preoţi ridicând în slăvi fericirea de a se afla în acel spaţiu, în care vedeau cel dintâi loc al binecuvântării şi locul pe unde trebuie trecut pentru a se ajunge până la bolţile cereşti în care dăinuie Măreţia divină în toată splendoarea ei. Aceştia erau învăţaţi cu necesitatea de a petrece în templu trei zile şi trei nopţi înainte de a fi iniţiaţi în misterele comunităţii; li se recomanda mai ales să nu discute între ei decât despre subiecte evlavioase şi sfinte, curăţindu-şi inima de tot ce mai rămăsese în ea omenesc, pământesc şi profan.
După ce le-a dat aceste lămuriri preliminare, îngerul i-a condus în templul din mijlocul cetăţii unde, peste două zile, a venit şi le-a spus:
- Sunteţi de acum purificaţi, înaintaţi până la altar şi veniţi să vă bucuraţi de plăcerea de a contempla şi de a proslăvi Fiinţa Supremă. Înaintaţi deci şi preamăriţi-o cum fac şi ceilalţi!
Lacomi după fericirea pe care şi-o închipui-seră de atâtea ori, înaintară şi ce-au descoperit în templu? Oameni în cea mai mare parte adormiţi, alţii treji doar pe jumătate, alţii pe chipul cărora se citea constrângerea şi plictiseala, care îşi părăseau locurile, răsturnau pupitrele, rupeau foile pe care erau scrise cântările şi spărgeau porţile ca să scape dintr-un loc în care nimic nu era în stare să-i reţină.
În zadar preoţi plini de râvnă voiau să-i oprească şi să-i readucă în templu! În zadar le înfăţişau fericirea care îi aşteaptă dacă le ascultă îndemnurile şi rugăminţile. Surzi la toate mustrările, insensibili la toate făgăduinţele, unii fugeau încă şi mai repede, alţii le luau vorba din gură şi se smulgeau din braţele preoţilor. Patru noi îngeri, care din înălţimea Olimpului văzuseră ce se petrecuse, au alergat la faţa locului şi, reproşând acestor păstori ignoranţi răceala şi aversiunea oiţelor lor, le spuseră:
- De ce i-aţi dezgustat prin dăscălelile voastre plictisitoare şi prin veşnicele voastre cântări? De ce i-aţi copleşit până la saţietate? Nu ştiţi că acest fapt conduce întotdeauna la respingere, la fel cum constrângerea duce la disperare, sminteală şi nebunie? Nu există decât un singur fel de a-L preamări pe Dumnezeu: să îndeplineşti poruncile iubirii Sale, să fii de folos semenilor tăi. Iată religia lui Dumnezeu, iată toată veneraţia şi liturghia Lui!
I-au chemat apoi pe paznicii de la porţile templului, le-au poruncit ca intrarea şi ieşirea să fie de acum încolo libere pentru toată lumea şi au dispărut.

Îngerul care avea porunca de a-i aduna pe aşa-zişii înţelepţi din cele patru colţuri ale lumii, aducându-i înapoi la locul de la început, le spuse:
- Mai rămâneţi aici puţin. Voi suna din trâmbiţă a doua oară şi veţi vedea nouă personaje mai profunde, mai luminate şi mai învăţate decât voi.
Îngerul a sunat din trâmbiţă, văzduhul s-a înfiorat, iar cei nouă înţelepţi au înaintat cu frunţile încununate de lauri, fără să vădească nici emoţie, nici surpriză în faţa unui număr atât de mare de spectatori cu atenţia şi cu privirile aţintite asupra lor.
- O, voi, le-a spus îngerul adresându-li-se, voi care sunteţi înzestraţi cu harul unic de a vă putea înălţa după plac până la cerul ideilor voastre, voi care puteţi să vă coborâţi când voiţi şi să vă întoarceţi pe pământ, învăţaţi-i la rândul vostru pe aceşti muritori care vă ascultă, relataţi-le ceea ce ştiţi.
- Am privit întotdeauna spre Cer, spuse cel dintâi, ca spre centrul tuturor fericirilor, am crezut întotdeauna că aici plăcerile sunt mai vii decât cele pe care le poţi afla în prima zi a nunţii în braţele unei iubite adorate care îţi devine soţie. Copleşit de această idee, am apucat-o pe acest drum. Am trecut cu uşurinţă de prima şi de a doua barieră care despart Cerul de globul nostru pământesc. Paznicul de la a treia barieră m-a oprit şi mi-a spus cu blândeţe:
- Cine eşti tu, prietene?
- Vreau să pătrund până la ceruri, i-am răspuns. Dacă socoţi că dorinţa mea nu are nimic vinovat în ea, fii bun şi nu te împotrivi. Paznicul m-a lăsat să trec. La foarte mică distanţă de acel loc am văzut legiuni de îngeri, ale căror veşminte erau toate la fel şi mai ales strălucitor de albe.
- Iată, au strigat ei înconjurându-mă, iată un străin printre noi!
Am înţeles că-şi şopteau unul altuia mirarea de a mă vedea apărând într-un veşmânt diferit de al lor. Plin de teamă de a nu fi pedepsit pentru că profanam acel loc sfânt şi cerând iertare pentru îndrăzneală, i-am implorat să mă înveşmânteze la fel ca ei. Stăruinţele mele nu au făcut altceva decât să le sporească dispreţul şi l-am auzit pe unul dintre ei strigând cu un glas poruncitor:
- Să fie despuiat şi aruncat gol pe pământ!
Iar porunca a fost îndată îndeplinită.
Aproape toţi aşa-zişii înţelepţi povestiră acelaşi lucru, că s-au încumetat cu aceeaşi semeţie, că au stârnit aceeaşi mirare din partea îngerilor, că au avut parte de aceeaşi primire, că au întâlnit acelaşi dispreţ şi au avut aceeaşi soartă.
- Vedeţi aşadar, le-a spus îngerul, că fericirea nu se ascunde în anumite locuri, ci se află în starea în care ne găsim fiecare. Iar starea cea mai desăvârşită este cea pe care ne-o dau înţelepciunea şi iubirea. În acest fel, regăsim în noi înşine adevăratul cer; tot aşa şi voi, alcătuiţi şi plăsmuiţi după chipul nostru, al îngerilor, trebuie să începeţi să vă căutaţi fericirea şi să nu confundaţi principiul iubirii cereşti cu aceste porniri infernale care i se împotrivesc, o distrug şi o fac să dispară.
Mă gândeam odată la desfătările iubirii în cuplu, când unul dintre îngerii celui de-al treilea Cer a venit la mine şi mi-a spus:

- Îţi ghicesc gândul care te frământă şi, ca să-ţi lămureşti mai bine aceste aspecte, vino cu mine şi voi face ca înaintea ta să se coboare unul dintre cuplurile pline de noroc şi fericire, care îşi poartă printre noi extazul şi bucuria datorate legăturilor iubirii cereşti.

În aceeaşi clipă, am văzut cum înaintează spre mine un car strălucind în lumină, tras de doi tineri bidivii albi ca neaua, care despicau văzduhurile cu iuţeala vântului. Cei care îi mânau ţineau fiecare într-o mână câte o turturică, iar în cealaltă frâiele slobode ale superbilor bidivii. Zărindu-mă, unul dintre cei care conduceau carul de lumină mi-a strigat:

- Ai dori să ne apropiem mai mult de tine. Gândeşte-te însă că noi coborâm dintr-un cer a cărui atmosferă este alcătuită în întregime din foc şi că o singură scânteie din focul care ne înconjoară ar fi de ajuns ca să te cuprindă şi să te mistuie în întregime.

- Voi rămâne departe de voi, am răspuns, dar aveţi bunăvoinţă şi mai apropiaţi-vă puţin, pentru ca privirile mele să vă poată contempla mai îndeaproape.

Îngerii au înaintat puţin şi mi-au spus:

- Te afli în faţa unui cuplu din vârsta de aur, care de atunci şi până astăzi şi-a păstrat neatinsă floarea primei tinereţi şi flacăra nestinsă a iubirii lor de la început.

Într-adevăr, unul dintre ei mi se părea că se află în starea vârstei fericite când adolescenţa se arată ca o împlinire a desăvârşirii naturii. Însoţitoarea lui mi s-a părut şi ea, prin splendoare şi strălucire, o rază desprinsă din făclia cerească. Privirile celor doi exprimau fericire şi puritate, iubirea curată fiind cea care îi hrănea.

- Să ştii, mi-a spus un înger care îi însoţea, să ştii că în toate lumile nu există decât un singur Bine, iar acest Bine Suprem se află în uniunea a două inimi puternic înlănţuite, care îşi unesc toate senzaţiile, toate mişcările şi toate simţămintele şi care sunt cuprinse deopotrivă de aceeaşi flacără, îngăduind sufletului să strângă voluptatea şi plăcerile în legăturile înţelepciunii. Să mai ştii, fiul meu, că doar în Noul Ierusalim simţurile îşi vor pierde în întregime puterea de a subjuga sufletul.
Într-o zi, când mi-am înălţat cu putere inima spre Divinitate, implorând-o să mă lumineze şi să mă facă să înţeleg desăvârşirile iubirii, din Cer a fost trimis un înger care mi-a spus:

- Fiindcă ai ştiut să ceri, ruga ţi se va îndeplini. Urmează-mă şi vei cunoaşte binele şi răul semenilor tăi, parcurgând alături de mine secolele, începând cu vârsta de aur şi până la vârsta de fier. Am rătăcit îndelung alături de înger pe drumuri întortocheate şi anevoioase, am străbătut pustiuri imense întretăiate la orice pas de cărări ce duceau spre prăpăstii despre care îngerul m-a asigurat că rămân mereu primejdioase pentru oamenii fără minte, care cred că pot umbla fără călăuză prin acele labirinturi croite de către Providenţă ca să ocrotească ţinutul fericit al inocenţei de relele molipsitoare răspândite în alte regiuni ale lumii. Într-adevăr, acest ţinut nu este locuit decât de către primii copii ai celui dintâi om, care au trăit în simplitate şi au păstrat în sufletele lor cele mai proaspete impresii ale naturii.

Am ajuns până la urmă la o pădure de cedri care îşi purtau vârfurile pe deasupra norilor şi îşi întindeau umbra peste un cătun alcătuit din colibe de frunze, în jurul cărora se vedeau turme odihnindu-se, juninci care păşteau liniştite şi miei. Toţi oamenii care păreau că păzesc turmele îmi apăreau ca nişte copii sporovăind între ei, fără să aibă nimic mohorât şi serios în înfăţişarea şi în jocurile lor.

- Cum se poate, l-am întrebat cu uimire pe înger, credeam că nu voi găsi aici decât nişte bătrâni şi iată că nu observ decât nişte copii!

- De departe, aparenţele te înşeală, mi-a răspuns îngerul. Apropie-te însă şi, sub nevinovăţia exterioară, vei constata că există puritatea moravurilor şi toate principiile unei conştiinţe simple şi corecte în toate faptele lor.

După ce ne-am mai apropiat, am remarcat într-adevăr că trăsăturile acelor oameni păreau mai hotărâte, vârsta întipărise pe frunţile lor semnele experienţei şi ale demnităţii, care impun respectul fără să fi trasat şi ridurile bătrâneţii. S-au apropiat de noi şi, deschizând vorba, ne-au întrebat cum şi prin ce minune am reuşit să pătrundem până la ei. După ce i-am lămurit cine suntem, unul dintre ei ne-a poftit în coliba în care locuia. I-am spus că aş vrea să cunosc îndeaproape binele uniunii în cuplu, iar el a fost de acord să discutăm pe această temă.

Prima grijă a gazdei mele a fost să mi-o prezinte pe soţia sa, izvorul şi receptacolul tuturor trăirilor iubirii. Chipul lui exprima el singur fericirea pe care o simţea şi pe care o producea el însuşi iubitei. Ochii mei au suportat cu greu strălucirea privirilor lor: erau ca nişte torţe ale căror flăcări ardeau de la distanţă. Se înţelegeau fără să-şi vorbească şi-şi vorbeau fără să se poată deosebi glasul unuia de glasul celuilalt, atât de mult păreau ele să nu alcătuiască decât unul singur.

Nu m-am putut opri să-mi mărturisesc uimirea, în timp ce înţeleptul bărbat îmi spunea: - Bărbatul se naşte având sădit în el principiul iubirii, pentru ca până la urmă această iubire să se dizolve în înţelepciune; femeia, dimpotrivă, se naşte având în ea principiul înţelepciunii care, dată fiind starea noastră de desăvârşire, se dizolvă în iubire, cu care se şi contopeşte. Prin fuziunea acestor două principii, al iubirii şi al înţelepciunii, noi devenim în chip real ceea ce trebuie să fim şi îndeplinim astfel planurile Creatorului.

La aceste cuvinte am simţit cum suntem învăluiţi într-o nouă lumină; cu litere de foc, am văzut scris pe cer: Acesara este vointa Celui Vesnic
Într-o dimineaţă am fost trezit din somn de un cântec dulce, care se auzea de undeva de deasupra mea. Atunci, în primele momente de trezire, în care fiinţa este mai interiorizată, mai calmă, fiind unele dintre cele mai plăcute momente ale zilei, am reuşit să mă menţin pentru un anumit timp într-o stare superioară de conştiinţă, ca şi cum aş fi fost în afara corpului meu fizic, şi mă puteam focaliza exclusiv pe starea exprimată de acea melodie. Muzica din rai nu este altceva decât o stare a minţii care iese din gură sub forma unei melodii; pentru că tonalitatea care apărea dintr-o stare de iubire este cea care dă viaţă vorbirii, dincolo de cuvintele celui care la rosteşte. în această stare, am perceput că starea de afectivitate generată de plăcerile iubirii în cuplu era de fapt starea exprimată de melodiile cântate de soţiile din rai. Am putut observa aceasta din sunetele melodiei, în care acele plăceri erau modulate în minunate şi felurite chipuri.

După aceasta, m-am trezit şi am privit în lumea spirituală. Iar acolo, în partea de Răsărit, dedesubtul soarelui, am văzut ceva ce părea a fi un şuvoi auriu ce curgea din ceruri. Era roua dimineţii care cădea cu atâta abundenţă încât, atunci când era atinsă de razele soarelui, apărea în faţa ochilor mei ca un şuvoi de aur. Devenind şi mai conştient datorită acestei viziuni, am înaintat în acel tărâm, iar acolo am întâlnit un înger pe care l-am întrebat dacă văzuse şi el acel şuvoi auriu care curgea pe pământ din soare. El mi-a răspuns că vede acel şuvoi tot timpul atunci când meditează asupra iubirii în cuplu. Apoi, orientându-şi privirea într-acolo, a spus: "Acel şuvoi curge deasupra unei săli unde se află trei cupluri care locuiesc în centrul unui paradis din partea de Răsărit. Acest şuvoi care se vede curgând din soare peste acea sală se manifestă pentru că acele cupluri emană înţelepciunea care însoţeşte iubirea în cuplu şi toate desfătările ei – în cazul soţilor fiind vorba de iubirea în cuplu, iar în cazul soţiilor lor, de desfătările acesteia. Dar eu simt acum că tu te gândeşti intens la deliciile iubirii în cuplu. Te voi conduce deci la acea sală şi te voi prezenta celor de acolo."

M-a condus apoi acolo prin locuri paradisiace la nişte case construite din lemn de măslin, care aveau două coloane de cedru la intrare; prezentându-mă soţilor, el a i-a întrebat dacă am permisiunea de a vorbi cu soţiile lor în prezenţa lor; soţii şi-au dat consimţământul şi le-au chemat apoi pe soţiile lor. Am observat că se uitau foarte atent în ochii mei, şi le-am întrebat de ce. Ele mi-au spus: "Noi putem să vedem în special ce tendinţe manifeşti tu în privinţa laturii erotice a iubirii, iar de aici care sunt sentimentele tale, şi deci ce gândeşti tu despre aceasta; iar noi vedem că te gândeşti foarte intens la iubirea în cuplu, dar totuşi într-un mod cast."

Am răspuns: "Spune-mi, te rog, câte ceva despre plăcerile iubirii în cuplu." Dând din cap a încuviinţare, soţii le-au spus soţiilor lor: "Dacă sunteţi de acord, revelaţi-i câte ceva despre aceste lucruri. Urechile lui sunt caste."

Apoi soţiile m-au întrebat: "Cine te-a învăţat să ne întrebi despre plăcerile iubirii în cuplu? De ce nu îi întrebi pe soţii noştri?" Am răspuns: "Acest înger care este aici cu mine mi-a şoptit la ureche că soţiile sunt cele care receptează şi simt aceste plăceri pentru că ele sunt născute cu aceste plăceri, şi toate plăcerile ţin de iubire."

La auzul acestor cuvinte, ele au răspuns cu zâmbetul pe buze: "Fii prudent şi nu spune asemenea lucruri decât cu un sens ambiguu, pentru că aceasta este o înţelepciune păstrată adânc în inimile sexului feminin şi nu este dezvăluită soţilor noştri decât atunci când aceştia simt cu adevărat iubirea în cuplu. Există multe motive pentru aceasta – motive pe care le ţinem ascunse doar pentru noi înşine."

Atunci soţii lor au spus: "Soţiile noastre cunosc toate stările pe care noi le trăim, nefiindu-le ascuns absolut nimic. Ele văd, percep şi simt tot ce porneşte din voinţa noastră, dar noi, pe de altă parte, nu putem avea acces la tot ceea ce ele trăiesc. Soţiile au acest dar pentru că ele manifestă cea mai tandră iubire şi cele mai frenetice aspiraţii pentru păstrarea prieteniei şi a încrederii în cuplu, şi deci pentru fericirea vieţii ambilor iubiţi; astfel, datorită înţelepciunii care există în iubirea lor, soţiile ţin cont de aceste lucruri, atât pentru soţii lor, cât şi pentru ele însele. Acest gen de înţelepciune este atât de plin de prudenţă, încât ele nu doresc, şi nu sunt capabile, să spună că iubesc, ci doar că sunt iubite."

Le-am întrebat pe soţii de ce nu doresc acesta şi de ce nu pot spune aceste lucruri. Ele mi-au răspuns că dacă s-ar afla cât de puţin din aceste lucruri, soţii lor s-ar răci foarte mult faţă de ele şi le-ar îndepărta din patul lor, din camera lor şi din faţa ochilor. "Dar aşa se petrece doar în cazul soţilor care nu consideră căsătoria un lucru sfânt şi prin urmare nu îşi iubesc soţiile dintr-o iubire spirituală. Dar nu tot la fel se petrece în cazul celor care nu fac aşa. În mintea celor care consideră iubirea ca fiind spirituală, ea este pentru ei un lucru natural care se manifestă în corpul lor. Noi cei din această sală facem parte din această categorie, şi deci le putem împărtăşi soţilor noştri arcana ce descrie plăcerile pe care noi le simţim în iubirea în cuplu."

Le-am cerut apoi în mod respectuos să îmi dezvăluie şi mie câte ceva din această arcană. Dintr-o dată ele au privit spre o fereastră care se afla în partea de Miazăzi, iar acolo apăruse un porumbel alb, cu aripi strălucitoare ca de argint, iar pe cap avea o coroană care părea a fi din aur. Stătea cocoţat pe o creangă pe care crescuse o măslină. Când porumbelul făcea eforturi să îşi întindă aripile, femeile au spus: "Îţi vom dezvălui totuşi anumite lucruri. Atât timp cât porumbelul se află aici, acesta este un semn pentru noi că ne este permis să-ţi revelăm anumite taine." Apoi ele au spus: "Fiecare om are cinci simţuri: văz, auz, miros, gust şi pipăit; dar noi avem în plus un al şaselea simţ, care este dat de senzaţia tuturor plăcerilor iubirii în cuplu ale soţilor noştrii. Noi avem acest simţ în palmele mâinilor noastre, atunci când atingem pieptul, braţele, mâinile, obrajii sau bărbia soţilor noştri, în special pieptul, şi de asemenea şi noi când suntem atinse la rândul nostru de către ei; iar toată bucuria şi plăcerea minţii lor, şi toate încântările şi savorile sufletelor lor, şi toate lucrurile pline de fericire şi înălţare din inimile lor trec de la ei la noi, şi devin perceptibile, sensibile, tangibile. Noi le percepem apoi atât de distinct şi clar ca şi urechea atunci când percepe modulaţiile sunetelor unui cântec, sau aşa cum limba distinge aromele delicateselor. într-un cuvânt, deliciile spirituale ale soţilor noştri îşi găsesc în noi o întrupare naturală, şi din acest motiv soţii noştri ne numesc organele senzoriale ale iubirii în cuplu caste şi pure, şi deci ale tuturor deliciilor pe care le presupune aceasta. Dar acest sens al erosului nostru există, subzistă, persistă, şi este transfigurat până într-atât încât soţii noştri ne iubesc din înţelepciune şi raţiune, iar noi la rândul nostru îi iubim din aceleaşi motive. În rai, această accepţiune pe care o are erosul nostru e numită activitatea înţelepciunii cu iubirea sa, şi iubirea cu înţelepciunea sa."

Provocat de aceste cuvinte şi având dorinţa de a afla şi mai multe, am întrebat despre varietatea acestor delicii. Ele au răspuns: "Este infinită - dar nu dorim să dezvăluim mai mult şi nici nu putem să o facem; pentru că porumbelul de la fereastra noastră , care stătea pe creanga de măslin, şi-a luat zborul."

Am aşteptat apoi întoarcerea sa, dar în zadar. Între timp, i-am întrebat pe soţi: "Şi voi înţelegeţi acelaşi lucru prin iubirea în cuplu?" Ei au spus: "Da, avem aceeaşi părere în general, însă nu şi în particular. Noi trăim o stare de graţie la modul general, de încântare, şi o plăcere la modul general dată de manifestările particulare ale acestor sentimente, spre deosebire de soţiile noastre, iar acest sens general pe care îl experimentăm noi în toate aceste lucruri este ca seninătatea păcii."

După ce aceste cuvinte au fost rostite, am observat o lebădă pe ramura unui smochin; apoi ea şi-a întins aripile şi şi-a luat zborul. Văzând aceasta, soţii au spus: "Acesta este un semn că noi trebuie să ne oprim din a mai dezvălui şi alte lucruri despre iubirea în cuplu. Revino altă dată, într-un alt moment, şi probabil că vom putea să îţi dezvăluim mai multe atunci." Apoi ei s-au retras şi am plecat.